Marcă națională (OSIM) sau marcă europeană (EUIPO)?

Marca, în accepțiunea juridică consacrată de legislațiile naționale și de dreptul european al proprietății industriale, reprezintă un semn susceptibil de reprezentare grafică ce servește la distingerea produselor sau serviciilor unei întreprinderi de cele aparținând altor operatori economici. Ea nu are doar o funcție de individualizare comercială, ci constituie un element de protecție a consumatorului și un veritabil activ patrimonial al titularului, fiind susceptibilă a fi valorificată economic prin cesiune, licențiere sau aport la capitalul social.

În contextul integrării europene și al circulației libere a mărfurilor și serviciilor, se pune cu pregnanță întrebarea dacă un operator economic trebuie să opteze pentru protecția națională a mărcii sale – prin intermediul Oficiului de Stat pentru Invenții și Mărci (OSIM) – sau pentru protecția unitară pe întreg teritoriul Uniunii Europene, prin intermediul Oficiului Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală (EUIPO). Alegerea între aceste două regimuri nu este una pur procedurală, ci are o dimensiune strategică și juridică majoră, ce condiționează posibilitatea extinderii afacerii, costurile aferente, riscurile privind potențiale litigii și eficiența protecției în fața contrafacerilor.

Analiza comparativă a celor două sisteme impune raportarea la cadrul normativ aplicabil, la procedurile de înregistrare, la taxele oficiale, la durata și întinderea protecției conferite, dar și la jurisprudența relevantă a instanțelor naționale și europene. Numai printr-o examinare detaliată a acestor elemente poate fi fundamentată o opțiune rațională și adaptată intereselor comerciale concrete ale titularului.

În România, regimul juridic al mărcilor este consacrat de Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice, republicată, cu modificările aduse prin Legea nr. 112/2020, care a transpus Directiva (UE) 2015/2436 de apropiere a legislațiilor statelor membre privind mărcile. Textul legal este completat de Regulamentul de aplicare aprobat prin H.G. nr. 1134/2010, modificat prin acte normative ulterioare. Acest cadru normativ a urmărit armonizarea procedurilor interne cu cele europene, simplificarea etapelor de înregistrare și reducerea termenelor procedurale, în scopul creșterii predictibilității și eficienței administrative.

Photo credit: Freepik

La nivelul Uniunii Europene, regimul juridic al mărcii UE este consacrat de Regulamentul (UE) 2017/1001 privind marca Uniunii Europene. Acesta instituie reguli uniforme aplicabile în toate statele membre, consacrând principiul protecției unitare: marca UE produce efecte în întreg spațiul Uniunii și nu poate fi limitată teritorial. Totodată, interpretarea și aplicarea normelor sunt constant consolidate prin jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) și a Tribunalului Uniunii Europene, care au stabilit criterii stricte privind distinctivitatea, caracterul descriptiv și motivele de nulitate.

Din perspectivă practică, aceste două cadre normative nu trebuie privite ca antagonice, ci ca fiind complementare. Legiuitorul român a aliniat dispozițiile naționale standardelor europene, ceea ce facilitează coexistența mărcilor naționale cu mărcile UE. În plus, Protocolul de la Madrid, ratificat de România, permite extinderea protecției la nivel internațional, constituind o a treia opțiune pentru titularii care vizează piețe extraeuropene.

Procedura de înregistrare a mărcii și aria de protecție

Marca națională: Procedura de înregistrare a mărcii în fața OSIM presupune depunerea unei cereri (online sau pe suport de hârtie), publicarea acesteia, examinarea sub aspectul motivelor absolute și relative de refuz și, în final, emiterea unei decizii de admitere sau de respingere. Opozițiile pot fi formulate de titularii de drepturi anterioare în termenul legal, iar deciziile OSIM pot fi contestate la instanțele competente. Protecția conferită este strict teritorială, limitată la frontierele României.

Marca Uniunii Europene: Procedura de înregistrare a mărcii în fața EUIPO este, în esență, similară, dar are particularități importante. În primul rând, efectele înregistrării mărcii se extind în mod automat asupra tuturor statelor membre UE, fără posibilitatea fragmentării teritoriale. În al doilea rând, analiza motivelor absolute se raportează la percepția consumatorului mediu din ansamblul Uniunii, ceea ce determină un standard de distinctivitate mai riguros. În fine, opozanții pot proveni din oricare stat membru, ceea ce crește riscul opozițiilor, dar asigură totodată o protecție consolidată în caz de admitere.

Comparativ, marca înregistrată la OSIM se dovedește mai adecvată pentru operatorii economici la nivel local, în timp ce marca înregistrată la EUIPO constituie instrumentul predilect pentru întreprinderile care desfășoară activități comerciale în mai multe state membre sau prin canale online cu impact transfrontalier.

Cât costă înregistrarea mărcii la OSIM și EUIPO, și cât durează procedura de înregistrare a mărcii?

Înregistrarea unei mărci naționale implică, în România, taxe oficiale reduse comparativ cu cele aplicabile la nivel european. De exemplu, taxa oficială pentru înregistrarea unei mărci care desemnează o singură clasă de produse sau servicii este de aproximativ 995 lei, la care se adaugă 249 lei pentru fiecare clasă suplimentară.

La EUIPO, taxa de bază pentru înregistrarea unei mărci este de 850 euro pentru o singură clasă, urmând ca fiecare clasă adițională să fie tarifată separat, astfel: pentru a doua clasă de produse/servicii, Oficiul percepe o taxă oficială suplimentară în valoare de 50 euro, urmând ca, pentru fiecare clasă suplimentară începând cu a treia, Oficiul să mai perceapă încă o taxă a câte 150 euro.

În ambele cazuri, durata protecției este de 10 ani de la data depunerii cererii de înregistrare a mărcii, cu posibilitatea reînnoirii succesive pe perioade egale. Reînnoirea este condiționată de plata taxelor aferente, iar neplata conduce la pierderea drepturilor asupra mărcii.

Motivele de refuz la înregistrarea mărcii la OSIM și EUIPO

Atât OSIM, cât și EUIPO verifică motivele absolute de refuz, precum lipsa caracterului distinctiv, utilizarea unor termeni descriptivi, generici sau contrarii ordinii publice și bunelor moravuri. De asemenea, se iau în considerare motivele relative, generate de existența unor mărci anterioare similare sau identice, care ar putea crea riscul de confuzie, însă doar în cazul în care sunt formulate opoziții în termenul legal.

Standardul aplicat de EUIPO este mai sever. Examinarea distinctivității se realizează prin raportare la percepția consumatorului din toate statele membre, ceea ce implică o evaluare multilingvistică și multiculturală. În consecință, un semn considerat distinctiv pe piața românească poate fi privit drept descriptiv în alt stat membru și, prin urmare, refuzat la nivelul Uniunii.

Jurisprudența confirmă această exigență. În cauza T-436/23, Daimler Truck „CERTIFIED”, Tribunalul Uniunii a confirmat refuzul EUIPO de a înregistra marca, pe motivul lipsei caracterului distinctiv. În cauza Philip Morris „Sienna Selection”, s-a decis că denumirile de culori utilizate ca mărci verbale sunt descriptive și lipsite de distinctivitate. Aceste exemple demonstrează că pragul de acceptare este mai ridicat la nivel european.

Marca națională are avantajul costurilor reduse și al unei proceduri mai accesibile, fiind adecvată pentru întreprinderile care operează exclusiv pe piața românească.

Dezavantajul mărcii naționale este protecția limitată, care nu se extinde dincolo de frontierele statului. Pentru extinderea protecției, titularul trebuie să depună cereri în fiecare stat vizat sau să recurgă la mecanisme internaționale, precum Protocolul de la Madrid.

Marca Uniunii Europene are avantajul protecției unitare în toate statele membre, economisind timp și resurse comparativ cu depunerile multiple. Ea permite titularului să combată eventualele utilizări neautorizate a mărcii sale într-un cadru juridic uniform și să valorifice marca la scară europeană.

În contrapondere, marca UE presupune costuri inițiale ridicate și un risc mai mare de a întâmpina proceduri de opoziție sau un eventual refuz la înregistrare, având în vedere faptul că semnul trebuie să fie distinctiv în toate limbile Uniunii. Pentru operatorii exclusiv locali, aceasta poate fi o soluție disproporționată.

Înregistrare marcă la OSIM vs. înregistrare marcă la EUIPO

Criteriul teritorialității: dacă activitatea este localizată exclusiv în România, marca OSIM este suficientă. Dacă activitatea se extinde în mai multe state membre sau prin comerț online, marca UE este preferabilă.

Criteriul financiar: în lipsa resurselor financiare substanțiale, soluția rațională este protecția națională, urmând ca extinderea să fie realizată gradual.

Criteriul naturii semnului: pentru mărcile cu elemente descriptive, riscul de respingere la EUIPO este ridicat, ceea ce recomandă o abordare precaută prin înregistrarea națională.

Criteriul temporal: dacă extinderea este imediată, marca UE este soluția optimă. Dacă extinderea este doar potențială, marca națională reprezintă un prim pas rezonabil.

Alegerea între marca națională și marca europeană nu este una universal valabilă, ci depinde de obiectivele comerciale, de resursele financiare și de strategia de dezvoltare a titularului. Marca OSIM reprezintă soluția pragmatică pentru operatorii economici locali, oferind protecție eficientă cu costuri reduse.

Marca UE constituie instrumentul juridic indispensabil pentru întreprinderile cu vocație regională sau europeană, oferind protecție unitară, economie procedurală și forță juridică în litigii transfrontaliere. Strategia optimă este una graduală: protecția națională inițială, urmată de extindere la nivel european sau internațional atunci când circumstanțele comerciale o justifică.

Pentru asistență de specialitate și reprezentare în fața OSIM, EUIPO sau WIPO, vă rugăm să ne contactați la numerele de telefon: 0792 422 919, 0727 123 321 sau să ne trimiteți un mesaj prin intermediul formularului de mai jos: