Marca înregistrată vs. Numele de domeniu

Evoluția mediului digital a condus la o redefinire a instrumentelor juridice de protecție a identității comerciale. Într-un context în care activitatea economică s-a extins masiv în spațiul virtual, marca înregistrată și numele de domeniu au devenit două elemente esențiale pentru individualizarea participanților la comerțul electronic.

1. Considerații introductive

Deși provin din sfere juridice distincte — prima aparținând dreptului proprietății industriale, iar cea de-a doua aparținând domeniului tehnic al comunicațiilor electronice — ambele îndeplinesc o funcție comună: identificarea sursei unui produs, serviciu sau entitate în mediul economic.

Această convergență de funcții a generat numeroase coliziuni juridice între titularii mărcilor înregistrate și deținătorii de nume de domeniu, problemă care ridică întrebări complexe privind prioritatea drepturilor, reaua-credință în înregistrare și măsurile de protecție juridică aplicabile.

2. Regimul juridic al mărcii înregistrate

2.1. Noțiune și funcții juridice

Potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice, marca este „orice semn susceptibil de reprezentare grafică, capabil să distingă produsele sau serviciile unei întreprinderi de cele ale altor întreprinderi”. Prin urmare, marca îndeplinește o funcție distinctivă, care reprezintă esența juridică a protecției.

Doctrina și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) au conturat trei funcții principale ale mărcii:

Funcția de origine – permite identificarea sursei comerciale a produselor.

Funcția de calitate și garanție – marca asigură consumatorul că produsele provin dintr-o sursă constantă în privința standardului calitativ.

Funcția publicitară – marca poate deveni un instrument de comunicare comercială.

Astfel, marca nu reprezintă doar un semn distinctiv, ci un activ comercial complex, cu valoare patrimonială proprie și o componentă protejată juridic.

2.2. Dobândirea și întinderea dreptului asupra mărcii

Dreptul exclusiv asupra mărcii se dobândește prin înregistrare. În România, înregistrarea se realizează la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci (OSIM), iar la nivelul Uniunii Europene – la Oficiul Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală (EUIPO), conform Regulamentului (UE) 2017/1001 privind marca Uniunii Europene.

Prin certificatul de înregistrare, titularul dobândește un drept de proprietate industrială opozabil erga omnes, pentru o durată de 10 ani, cu posibilitate de reînnoire nelimitată în timp.

Acest drept are caracter exclusiv și conferă titularului puterea de a interzice terților utilizarea neautorizată a semnului identic sau similar pentru produse ori servicii identice sau similare, atunci când există un risc de confuzie în percepția publicului (art. 36 din Legea nr. 84/1998).

2.3. Utilizarea mărcii în mediul digital

Jurisprudența CJUE a extins aplicabilitatea drepturilor conferite de marcă și asupra utilizării semnelor în mediul online, în special în publicitatea pe internet și în utilizarea numelor de domenii.

Astfel, în cauza C-236/08 – Google France și Google Inc., Curtea a reținut că utilizarea unei mărci ca cuvânt-cheie în sistemele de publicitate online poate constitui „folosire în sensul dreptului mărcilor” dacă afectează funcțiile acesteia.

Prin urmare, utilizarea unei mărci în cadrul unui nume de domeniu este o formă de folosire în comerț și poate intra sub incidența protecției conferite de dreptul mărcilor, în măsura în care produce confuzie, profită de renumele mărcii sau aduce atingere distinctivității acesteia.

3. Numele de domeniu – natura juridică și regimul de atribuire

3.1. Concept tehnic și dimensiune juridică

Numele de domeniu este o adresă alfanumerică unică care identifică o resursă în rețeaua globală Internet, înlocuind adresele IP numerice. Dincolo de funcția sa tehnică, domeniul are o funcție economică și identificatoare, devenind echivalentul digital al denumirii comerciale.

Prin utilizare constantă, numele de domeniu capătă o funcție distinctivă de facto, apropiată de cea a unei mărci, ceea ce explică numeroasele conflicte juridice între aceste două semne.

3.2. Regimul juridic al domeniilor .ro și principiul „primul venit, primul servit”

În România, administrarea domeniilor naționale .ro este realizată de ROTLD (Romanian Top-Level Domain Registry), entitate operată de Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare în Informatică (ICI București).

Procedura de atribuire a unui domeniu este pur administrativă: solicitantul formulează o cerere, plătește taxa aferentă și obține dreptul de folosință asupra domeniului. Sistemul de alocare se bazează pe principiul „first come, first served”, fără a se verifica anterior dacă denumirea solicitată afectează drepturile unor terți (mărci, denumiri comerciale, drepturi de autor etc.).

Astfel, dreptul asupra numelui de domeniu are natură contractuală, derivată din relația dintre registrator și titular, nefiind un drept de proprietate industrială. Deținătorul nu dobândește un titlu exclusiv de proprietate, ci doar un drept de utilizare, susceptibil de suspendare sau transfer.

3.3. Lipsa protecției legale autonome și interdependența cu alte drepturi

Dreptul asupra unui domeniu nu este consacrat de nicio normă cu valoare de lege, fiind reglementat prin norme tehnico-contractuale. Totuși, în măsura în care numele de domeniu capătă o valoare comercială distinctă, el poate fi protejat indirect prin dreptul mărcilor, dreptul concurenței loiale (Legea nr. 11/1991) sau dreptul civil.

Astfel, atunci când un nume de domeniu reproduce o marcă înregistrată, poate apărea o coliziune juridică între dreptul exclusiv conferit de marcă și simplul drept de folosință conferit de registratorul domeniului.

4. Conflictul dintre marca înregistrată și numele de domeniu

4.1. Premisele conflictului și noțiunea de „cybersquatting”

Conflictul juridic între marcă și domeniu apare atunci când numele de domeniu este identic sau similar cu o marcă anterioară și este utilizat în scopuri comerciale fără consimțământul titularului.

Fenomenul de cybersquatting — consacrat în doctrina internațională — desemnează practica înregistrării cu rea-credință a unui domeniu care reproduce o marcă notorie, cu scopul de a-l revinde ulterior titularului legitim, de a atrage trafic prin confuzie sau de a obține beneficii nejustificate.

Aceste practici pot constitui fapte de concurență neloială, contrafacerea mărcii sau utilizare abuzivă a semnelor distinctive.

4.2. Criterii de analiză a conflictului

În evaluarea coliziunii dintre marcă și domeniu, instanțele și organismele de arbitraj (precum Centrul de Arbitraj și Mediere al OMPI) aplică în mod constant următoarele criterii:

Identitatea sau similitudinea dintre domeniu și marcă, analizată din perspectiva riscului de confuzie.

Lipsa unui drept sau interes legitim al deținătorului domeniului (de ex. inexistența unei activități comerciale legitime sub acel nume).

Existența relei-credințe la înregistrare sau utilizare (de ex. intenția de a vinde domeniul titularului mărcii).

Aceste criterii sunt consacrate expres de Politica Uniformă de Soluționare a Disputelor privind Numele de Domeniu (UDRP) adoptată de ICANN și aplicată de OMPI.

4.3. Jurisprudență relevantă

În practica europeană și română s-au conturat soluții constante în favoarea titularilor de mărci.
Astfel, în cauza OMPI D2000-0003 (Telstra Corporation Ltd. v. Nuclear Marshmallows), s-a stabilit că simpla deținere pasivă a unui domeniu identic cu o marcă notorie poate constitui dovadă a relei-credințe.

În România, instanțele au dispus în mai multe rânduri transferul domeniilor în favoarea titularilor de mărci, reținând faptul că folosirea lor fără drept creează confuzie în rândul consumatorilor și un prejudiciu în ceea ce privește reputația.

5. Protecția juridică a titularului mărcii în fața conflictului cu un nume de domeniu

5.1. Acțiunea în contrafacere

Titularul unei mărci poate formula acțiune civilă în contrafacere împotriva deținătorului domeniului, solicitând:

• încetarea utilizării domeniului;
• radierea sau transferul dreptului de folosință asupra domeniului;
• acordarea de daune-interese pentru prejudiciul material și moral suferit.

Instanțele române apreciază, în baza art. 36 alin. (2) din Legea nr. 84/1998, că utilizarea unei mărci în cadrul unui nume de domeniu constituie o formă de „folosire în comerț” care poate fi interzisă atunci când afectează funcțiile mărcii.

5.2. Procedurile alternative de soluționare a disputelor (UDRP)

Spre deosebire de domeniile generice de nivel superior (.com, .net, .org etc.), pentru care se aplică în mod uniform Politica UDRP (Uniform Domain Name Dispute Resolution Policy) administrată de Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale (OMPI/WIPO), regimul juridic al domeniilor naționale .ro este guvernat de regulile stabilite de ROTLD (Romanian Top-Level Domain Registry), aflat sub autoritatea Institutului Național de Cercetare-Dezvoltare în Informatică – ICI București.

În prezent, ROTLD nu dispune de o procedură formală de tip „Alternative Dispute Resolution (ADR)” comparabilă cu mecanismul UDRP, care să permită soluționarea administrativă a litigiilor privind domeniile .ro prin decizii de transfer sau anulare. Politicile ROTLD prevăd doar proceduri administrative referitoare la înregistrarea, validarea datelor și suspendarea domeniilor, fără a conferi registrului competența de a aprecia existența relei-credințe ori a unei încălcări a drepturilor de proprietate intelectuală.

Prin urmare, titularii unei mărci care consideră că un nume de domeniu .ro le încalcă drepturile pot recurge la următoarele căi juridice:

• acțiunea în justiție formulată în fața instanțelor competente, în temeiul Legii nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice și al dispozițiilor privind concurența neloială;
• proceduri de mediere sau arbitraj, dacă părțile convin asupra acestora, cu scopul de a obține transferul voluntar al domeniului;
• negocierea directă cu deținătorul domeniului, urmată de un contract de cesiune sau transfer al dreptului de utilizare.

În lipsa unei proceduri ADR instituționalizate la nivel național, instanțele de judecată rămân autoritatea exclusiv competentă să dispună transferul, anularea sau interzicerea utilizării unui domeniu .ro care intră în conflict cu o marcă înregistrată.

Relația dintre marca înregistrată și numele de domeniu reflectă una dintre cele mai semnificative provocări ale dreptului contemporan al proprietății intelectuale. Dacă marca este un drept de proprietate industrială consacrat prin lege, numele de domeniu este un drept de folosință contractual, dar cu potențial de a interfera cu valorile protejate ale mărcii.

Coliziunea dintre aceste două regimuri impune o armonizare normativă și o interpretare teleologică a normelor existente, în sensul protejării echilibrului între libertatea comerțului electronic și protecția drepturilor de proprietate intelectuală.

Marca și numele de domeniu, deși aparțin unor sfere juridice diferite, se află într-o interdependență funcțională în economia digitală actuală. Protecția lor coerentă și echilibrată reprezintă o condiție esențială pentru asigurarea securității juridice și a loialității concurenței în mediul online.

Pentru asistență de specialitate și reprezentare în fața OSIM, EUIPO sau WIPO, vă rugăm să ne contactați la numerele de telefon: 0792 422 919, 0727 123 321 sau să ne trimiteți un mesaj prin intermediul formularului de mai jos: